Pisa-te pe ei!

Ne invatam soldati sa ucida, si apoi ne intrebam de ce nu o fac cu umanitate. Sa iei viata cuiva e o sarcina grea. Avem nevoie de un motiv sa ucidem pe cineva, un motiv bun. Soldatilor li se spune cine este dusmanul si li se ordona sa-l ucida. Justificarea  pentru a ucide urmeaza imediat, pentru ca fara justificare, a ucide devine o sarcina dificila.

Cea mai usoara cale de a dezvolta o justificare este sa te plasezi deasupra inamicului. Sunt mai bun decat el, asadar, el merita sa moara. In toate conflictele militare combatantii isi injosesc adversarii, folosesc remarci jignitoare pentru a-i descrie, si ridiculizeaza distinctiile culturale. Cu alte cuvinte, ei devin fiinte inferioare, sub-umane. Sa ucizi o fiinta inferioara este mult mai usor decat sa ucizi o persoana ce are putine diferente fata de noi insine. In fiecare conflict in care s-a angajat SUA, dusmanului i s-au atasat etichete depreciative pentru a fi dezumanizati, deci pentru a fi mai usor de ucis.


Conceptul de "inamic" este amplificat deoarece unitatile militare devin niste mici universuri, in care fiecare persoana din acel univers impartaseste aceeasi viziune asupra inamicului. O societate inchisa furnizeaza motive pentru injosirea inamicului. Deoarece toti sunt de acord, acest mod de gandire devine o noua norma. Din acest motiv, fraternizarea cu inamicul este descurajata. Daca inamicului ii sunt repartizate caracteristici umane, atunci uciderea lui devine o povara psihologica. In acel univers izolat, a urina pe cadavrul inamicului este ceva normal. Daca uciderea lui poate fi justificata, atunci urinarea pe cadavrele lor poate fi justificata de asemenea. Acest comportament devine anormal numai cand este privit dinafara.
 

Ofiterii de politie din orasele mari trec printr-un proces de rationalizare similar. Un cartier sau un grup de oameni devin "dusmanul". Politistii se pregatesc pentru a ucide agresorii printr-o mentalitate de "noi impotriva lor", unde "noi" detine un rol superior. In aceasta lume nu este surprinzator ca politistii sa abuzeze ocazional de oamenii pe care a jurat ca-i va proteja. Diferenta principala dintre politisti si soldati, este ca politistii se intorc acasa in fiecare zi la familie si prieteni, ceea ce confera un echilibru intre viata personala si cea profesionala. Soldatii, pe de alta parte, se intorc in baracile izolate din zona de razboi, si impreuna cu ceilalti soldati propaga si isi intaresc viziunea negativa asupra inamicilor. Noua norma este intarita si validata constant.

Acest fenomen nu apartine exclusiv soldatilor si politistilor, el apare in birourile de peste tot in fiecare zi. Un coleg pe care nu-l placem devine inamicul. Cautam pe altii care gandesc la fel ca noi. Folosim termeni injositori pentru a descrie adversarul. Il plasam intr-o pozitie inferioara. Noi suntem mai competenti, mai apti si mai inteligenti decat el. Rupem toate legaturile cu inamicul, pentru a preveni sa devina mai uman, la fel ca noi. Sub aceste conditii, devine mai usor sa injunghiem colegii pe la spate, sa sabotam munca lor, si sa formam aliante pentru a le distruge reputatiile sau pentru a-i da afara. In alte cuvinte, ne pisam pe ei.

Solutia: o conducere buna. Cei patru soldati nu si-ar fi batjocorit cadavrele inamicilor daca ar fi avut o conducere buna. Cu o conducere buna, politistii nu ar abuza de cetatenii pe care a jurat sa-i apere. O buna conducere creeaza un mediu profesional in care tratamentul gresit al colegilor nu este tolerat.

Pentru a fi un bun conducator trebuie curaj. Cu totii trebuie sa gasim curajul de a opri oamenii de a se pisa unii pe altii, intr-o lume in care sa te pisi pe altii e noua norma.

Sursa